Ineu este un oraş din judeţul Arad, Transilvania, România. Situat la o distanţă de 57 km faţă de municipiul Arad, oraşul Ineu ocupă o suprafaţă de 116,6 km2 la contactul Depresiunii Crişului Alb cu Câmpia Crişurilor. Ineul este principala poarta de intrare în Ţara Zărandului. Oraşul are în componenţă şi localitatea rurală Mocrea.

Ineul este atestat documentar din anul 1214 sub denumirea de villa Ieneu.

Istoria medievală a Ineului se suprapune cu istoricul cetăţii, situată pe Calea Traian, operă a arhitecturii Renaşterii târzii. Aici încă din 1295 este atestată documentar o fortăreaţă ridicată în centrul unui cnezat românesc. Mai târziu importanţa cetăţii creşte, devenind centrul unui mare domeniu feudal, compus din 51 de sate.

Adevărata importanţă o capătă însă după 1541, odată cu constituirea Transilvaniei ca principat autonom şi când, alături de Caransebeş, Lugoj şi Oradea, devine o verigă de apărare însemnată în centura vestică de apărare antiotomană a celor trei ţări române. În 1566, după o rezistenţă eroică, este cucerită de otomani. În 1595, armatele ardelene caută sa recucerească câmpia Aradului.

Tocmai în timpul recuceririi Bucureştilor, a sosit vestea că trupele ardeleneşti au ajuns sub zidurile Ineului. La 22 octombrie 1595 garnizoana otomană a fost silită sa capituleze.

În noiembrie 1599, ca urmare a victoriei de la Selimbar, cetatea intră sub stăpânirea lui Mihai Viteazul. Pârcălabul trimis din Ţara Românească exercita jurisdicţie în tot cuprinsul comitatului Zarand. În luptă, garnizoana Ineului participă la bătălie alături de Mihai Viteazul. Peste câteva luni marele voievod trece prin aceste părţi în drum spre Praga, pentru a duce tratative cu împăratul Rudolf al II-lea, care se aliase cu nobilimea transilvană împotriva domnitorului.

Dezvoltarea tehnicii militare, în special a artileriei, reclamă construcţia cetăţii potrivit noilor condiţii de luptă. De aceea, începând cu anul 1645, lucrările se execută sub conducerea lui Gavril Haller, aşa cum o arată placa aşezată atunci pe poarta cetăţii. Acesta studiase arhitectura militară în Italia şi adopta soluţii originale adecvate stilului Renaşterii târzii.

Cetatea se compunea de fapt din două elemente. Primul, cetatea interioară cu două nivele, existentă până astăzi, are formă de pătrat, la colţuri fiind străjuită de patru bastioane circulare etajate, care permiteau acţiunea eficace a artileriei, încă văzându-se urmele unor deschizături adaptate pentru gurile de foc. Al doilea element situat în exterior, la o distanţă de câteva sute de metri, forma brâul de ziduri din piatră, tot în formă de pătrat, cu bastioane la colţuri. Din acestea nu ne-au rămas decât puţine urme, între care se remarcă rămăşiţele bastionului dinspre Crişul Alb, situat în gradina şcolii. Zidurile erau înconjurate din trei părţi de şanţuri cu apă, pe cea de a patra latură curgând Crişul Alb. Cucerită în 1658 din nou de turci, fapt relatat pentru importanţa lui şi de Miron Costin, aceştia o stăpânesc până la sfârşitul secolului, când este cucerită de către trupele habsburgice.

După o scurtă perioadă de folosire de către grănicerii mureşeni (1700 – 1745), cetatea este lăsată în părăsire, doar cea interioară fiind refăcută pe la 1870, în mare masură deformată. În această perioadă, Ineul devine un important centru economic, politic şi cultural. Aici se afla o reşedinţă episcopală ortodoxă (secolul XVI – XVII). Tot aici era un puternic centru cultural românesc, unde se pare că se editau şi cărţi. Până în mijlocul secolului al XVIII-lea aici exista o biserică, probabil edificată din lemn, în care exista un potir cu iniţialele "M KO" (probabil Matei Corvin), donatorul şi protectorul cu chipul lui în armură medievală sculptat pe potir (probabil hramul bisericii) şi chipul Mântuitorului pe cruce.

Atracţii turistice:

Arheologii au scos la lumina vestigii aparţinând neoliticului (topoare cu gaură, silexuri, ceramică), civilizaţiei dacice, perioadei de ocupaţie romană (linii de fortificaţii, podoabe, arme, pietre de moară), izvoare ce atestă continuitatea locuirii acestor meleaguri.

Reşedinţă a unor cnezate româneşti, Ineul este cunoscut ca un puternic centru fortificat. Cetatea Ineului este menţionată ca şi fortificaţie încă din anul 1295. Având o poziţie strategică pentru apărarea Transilvaniei, cetatea Ineului a avut o istorie extrem de zbuciumată. A făcut parte din fortificaţiile lui Iancu de Hunedoara, a fost ocupată de turci în mai multe rânduri, a fost reşedinţă de sangeac, a intrat în posesia lui Mihai Viteazu, a fost cucerită de habsburgi, a fost centru de regiment grăniceresc, aceste perioade şi evenimente punându-şi adânc amprenta asupra dezvoltării oraşului. Rămasă în ruină, după anul 1870 cetatea este reconstruită în stil neoclasic cu elemente ale renaşterii târzii şi ale barocului. În perioada revoluţiei paşoptiste (1848-1849) Ineul este un important centru al mişcării naţionale româneşti. În 1949 aici a depus armele armata condusă de generalul Vécsey Károly. În parohia reformată din Ineu se poate vedea placa memorială a acestui eveniment.

Potenţialul turistic al oraşului este unul de excepţie. Cetatea Ineului, ansamblul arhitectural din centrul istoric al oraşului, Poiana cu narcise din Pădurea Rovina si Balta Rovina sunt obiective turistice de prim rang care nu trebuie ocolite de turiştii care vizitează această parte de ţară.

• Cetatea Ineului
• Poiana Narciselor - o zona protejată de 6 ha
• Dealul viilor - 83 ha
• Importante zone de pescuit în cele şase lacuri cu o suprafaţă totală de 404 ha
• Păduri de agrement cu un bogat fond cinegetic
• Turism balnear şi de tratament: Dezna, Moneasa

Popasuri turistice: Dezna, Ineu, Moneasa