Băileşti

Băileşti este un municipiu din judeţul Dolj, Oltenia, România. Include în componenţa sa administrativă şi satul Balasan.

Se află în jumătatea sudică a judeţului Dolj, la 57 km sud-vest de Craiova şi 32 km nord-est de Calafat, la o depărtare de 18 km de Dunăre în direcţia sud-est prin Rast.

Situată în una din cele mai mănoase părţi ale ţării, zona în care a apărut Băileştiul pe arena istoriei a fost locuită permanent încă din cele mai vechi timpuri, principala ocupaţie a primilor locuitori constituind-o, încă din epoca pietrei, agricultura. Primele descoperiri arheologice care dovedesc locuirea vetrei oraşului datează din perioada anilor 680-1025.

Ca nume de localitate, Băileşti, provine de la numele "Băilă", un neam fruntaş de oieri. Băilă împreună cu ai săi au făcut popas de iernare, ani la rând, în această zonă şi astfel a aparut satul Băileşti.

Prima atestare documentară din 4 ianuarie 1536 din timpul domniei lui Radu Paisie aminteşte că Băileştiul exista încă din vremea domnitorului Mircea cel Bătrân (1386-1418).

Fiind o localitate destul de cunoscută prin târgurile săptămânale sau bâlciurile anuale, prin numărul mare de locuitori pentru acea perioadă, Băileştiul se găseşte în documente cartografice ale vremii, cum ar fi Harta Ţării Româneşti întocmită de Anton Maria del Chiaro, după o hartă anterioara a stolnicului Constantin Cantacuzino în anul 1718, ori prima hartă geografică a Olteniei întocmită în anul 1722 de către F. Schwantz.

La 14 septembrie 1818, la Băileşti are loc o importantă luptă între turci (25.000) care ocupaseră satul şi ruşi (28.000), alături de care luptă şi un detaşament de 1200 panduri, în urma bătăliei, turcii au fost izgoniţi. Pentru faptele sale de vitejie din timpul întregului război ruso-turc, căpitanul de panduri Gheorghe Magheru a fost declarat de către ţarul Rusiei cu ordinul Sf. Ana în gradul de cavaler. La început vatra satului era în punctul "Ţurţani" în "Valea lui Trăilă". Începând cu finele anului 1828 vatra este mutată în actualul loc, unde proprietarul moşiei, prinţul Gheorghe Ştirbei, a trasat personal străzile paralele cu intersecţii perpendiculare largi încât să "se poată întoarce carul lung dintr-una", spunând că odată, peste ani, Băileşti va deveni un oraş frumos.

În noul sat, pe actuala vatră, s-a creat "Slobozia Băileşti" unde cei nou veniţi să se aşeze aici au primit 800 stânjeni pătraţi loc de casă şi scutire de anumite obligaţii pe trei ani. În acest cadru au venit un număr mare de locuitori din satele vecine, care şi azi poartă numele satului de unde au venit (Urziceanu, Moţăţăianu, Bistriceanu, Săceanu, Corlăţeanu,Cioroianu, Negoianu, Coveianu, Săpăceanu, Măceşeanu, Galiceanu, Poienaru, Tunaru, Ghidiceanu, Vârtopeanu, etc) precum şi un însemnat număr de transilvăneni (Ungureanu, Ardeleanu, Munteanu, etc) şi mai ales bulgari de naţionalitate română din sudul Dunării, români ce se reîntorceau acasă, care trecuseră Dunărea la turci din cauza vieţii grele de acasă, precum şi bulgari neaoşi care au venit cu rudele şi prietenii lor români. Bulgarii neaoşi, de altfel puţini la număr cei care s-au fixat în Băileşti, în majoritate s-au retras în Bulgaria atunci când scutirile şi "sloboziile" au fost desfiinţate de către "Regulamentul Organic", astfel că în Băileşti, au fost şi sunt prea puţine influenţe şi urme bulgare, care au aparţinut mai mult bulgarilor care lucrau sezonier pe aici. Dacă în anul 1829 Băileştiul avea 99 de familii, în anul 1831 avea 507 familii, între care 286 străini şi în majoritate români şi foarte puţini bulgari, iar în anul 1838 avea 590 familii din care rămăseseră numai 169 familii de străini, aceştia plecând în urma desfinţării privilegiilor.

În urma războiului româno-ruso-turc din anul 1877, care a dus la cucerirea independenţei de stat a României, Băileştiul, prin poziţia sa, a jucat un rol strategic deosebit de important iar băileştenii au contribuit din plin la întreţinerea unităţilor militare care staţionau aici în rezervă sau erau în mişcare. Deasemenea, mulţi băileşteni, printre care amintim numai pe Ion Vătafu, Potopineanu Stan, Stancurel Stan şi Mitrică Stancu, s-au distins pe câmpul de luptă, parte din ei căzând în luptă.

Furtunosul an 1907, care constituie apogeul luptei ţăranilor români pentru drepturi sociale, a însemnat o cumplită încercare pentru Băileşti. Aici răsculaţii au ţinut piept 5 zile forţelor de represiune iar reprimarea răscoalei a fost cruntă: 42 morţi, peste 100 răniţi, peste 300 arestaţi iar satul Băileşti a fost bombardat de tunurile armatei.

În Primul Război Mondial s-au jertfit pe câmpul de luptă pentru reîntregirea neamului 156 băileşteni, soldaţi, gradaţi şi ofiţeri a căror memorie este cinstită şi eternizată prin Monumentul Eroilor Băileşteni, realizat de sculptorul Iordănescu şi inaugurat la 24 octombrie 1924.

Ca o recunoaştere oficială a stadiului de dezvoltare economică şi socială, în urma unui decret regal, la 3 mai 1921 s-a serbat cu deosebit fast transformarea comunei rurale Băileşti (în acea perioadă era cea mai mare comună rurală din ţară) în comună urbană. Previziunea proprietarului moşiei Băileşti din anul 1831, că acest sat va deveni oraş, se îndeplinise.

Asemeni tuturor românilor, şi în cel de-al doilea război mondial băileştenii au fost prezenţi pe câmpul de luptă pentru eliberarea patriei şi victoria definitivă asupra fascismului, unde au rămas 108 din cei mai viteji fii ai oraşului.

În data de 4 iulie 2001 Băileştiul este declarat municipiu.